Unu

De-abia ieri ploaia s-a domolit. De-abia azi de dimineata s-a oprit de tot. In final puteai sa vezi un soare pe cer si puteai sa mirosi si altceva in afara de balti. Nimic nu a prevestit ploaia asta. Nici un meteorolog, nici vreun nostradamus, nimeni si nimic. A venit de sus, a picat, ne-a cucerit si apoi s-a evaporat inapoi in palatul ei innorat, lasandu-ne umezi si reci.

Parca era mult mai trist dar era si mai frumos: incet-incet au inceput sa fuga melcii si ramele, ascunzandu-se care pe unde nimerea, la fel si sobolanii, soarecii si alti asemeni, fugind prin cotloanele cele mai intunecate ale canalelor. Din nou, nu ramaneau pe strada decat oamenii.

Din multimea colorata se detasa clar o figura aparte. Parea vechi la infatisare si avea o imbracaminte straniece sfida orice creatie de moda din ultimii 30 ani. Avea ochii atat de inrositi incat orice cunoscator ar fi putut jura ca este cel mai mare consumator de heroina. Insa singura lui dependenta era aerul. Ploaia il ajutase sa respire mai bine; nici macar el nu o astepta - zacea amortit intre atatea gunoaie, sub atata praf si aproape mucegaise in intunericul plin de carne. Se infunda intr-o imagine de cosmar: munti de grasime, lacuri de transpiratie si mai ales, valuri intregi de rautate si putregai il sufocau putin cate putin. Isi dorea doar sa poata fugi din amalgamul de smoala, cazne si lacrimi ce aducea cu biblicul iad, insa stia clar ca era prins in capcana asa-zisei "societati". Si cum el era si o fire masochista (asa cum majoritatea oamenilor este, iar pana la urma, da, era si el om), uneori se afunda cu egala placere cat suferinta in tot.

Insa atunci, pe neasteptate, a venit ploaia...